Judecătorul Andreea Ciucă – președintele Asociației Magistraților din România (AMR) – a acordat miercuri o amplă declarație pentru PSnews.ro, în care a explicat de ce verdictul Curții Constituționale a României (CCR) cu privire la soarta procurorului-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, era unul previzibil.

Chiar dacă a început prin a-și exprima rezerva legată de lipsa contactului cu motivarea deciziei CCR, șefa AMR a argumentat că hotărârea pronunțată de către instanța de contencios constituțional își are originea în jurisprudența de până acum a Curții – mai precis, în Decizia nr. 45/2018 cu privire la Statutul magistraților. Mai pe românește: judecătoarea de la Curtea de Apel Târgu Mureș a evidențiat ideea că rolul președintelui este doar acela de a da solemnitate numirii și revocării procurorilor de la marile parchete, un cuvânt mai greu de spus avându-l ministrul Justiției, cel sub autoritatea căruia își desfășoară activitatea procurorii (potrivit Constituției – art. 132).

„În primul rând, orice magistrat care se respectă va spune că nu poate face decât comentarii de principiu, atâta timp cât nu a văzut motivarea – deci considerentele unei decizii (că e a Curții Constituționale sau a unei instanțe).

Pe de altă parte, nu poate fi negat faptul că astăzi Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens și a fost anunțată în mod public modalitatea de soluționare a cauzei – și anume: că s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între președinte și Guvern, președintele Curții Constituționale dând chiar anumite detalii cu privire la această situație.

Față de jurisprudența Curții Constituționale din ultima perioadă, această hotărâre nu este o surpriză, nu ne uimește, pentru că noi am spus-o de mult, inclusiv în legătură cu această problemă: Asociația Magistraților din România n-a făcut decât să reamintească un principiu de drept – și anume: în modul în care un act juridic se face, tot în același mod trebuie să se și desfacă. În drept, se numește «principiul simetriei actelor juridice». Ei bine, prin translatarea lui la problema despre care discutăm: după cum bine știți, Curtea Constituțională a zis în Decizia 45/2018 cu privire la Legea 303/2004 vizând Statutul judecătorilor și procurorilor că în ceea ce privește procedura numirii procurorilor de rang înalt, rolul principal îl are ministrul Justiției și că președintele țării are doar rolul de a asigura o solemnitate a acestei numiri, fără a putea să intre în profunzimea respectivelor motive, adică să analizeze dacă acelea, în fondul lor, sunt justificate sau nu.

De ce? Pentru că – așa cum explica CCR – potrivit legilor de organizare a justiției, Statutului judecătorilor și procurorilor, aceștia din urmă (adică procurorii) își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției și că această realitate legală nu poate fi negată.

Nu în paranteză, ci în mod clar spus: știm cu toții că autoritatea ministrului Justiției asupra procurorilor nu înseamnă că își poate permite să le dicteze soluții. Nu înseamnă că poate veni peste măsurile dispuse de procurori. Pe de altă parte (și vorbim pe lege acum; nu cu pasiune, nu cu opinii personale, nu cu ceea ce am vrea sau n-am vrea să fie), nici nu poate fi negată această organizare pe structură ierarhică a parchetelor și a faptului că ele își desfășoară activitatea în aceste limite pe care le-am menționat, sub autoritatea ministrului Justiției.

Deci dacă la numire este așa, noi am spus că n-are cum să fie altfel la revocare, pentru că sunt chestiuni ce țin de principiul simetriei juridice. Și iacătă: Curtea Constituțională a zis exact același lucru: că, practic, având în vedere această structură a organizării parchetelor din România, rolul și locul ministrului Justiției, președintele nu poate refuza revocarea. Mai exact: din câte s-a spus astăzi în spațiul public de reprezentanții Curții Constituționale, se aplică același principiu: că președintele are doar măsura solemnității respectivului act.

Mai mult: dacă ați observat, în Legea 303 (în actuala formă a legii), la numirea procurorilor de rang înalt, se spune că președintele poate refuza motivat o singură dată numirea, aducând la cunoștința opiniei publice motivele refuzului. Ei bine: uitați-vă la revocare! Nici măcar acest lucru nu se mai prevede. Legiuitorul a fost restrictiv în privința revocării. Nu mai dă posibilitatea refuzului o singură dată de către președinte cu privire la revocare”, a detaliat Ciucă.

Aceeași șefă a AMR a ținut să sublinieze că nici ea, nici asociația pe care o conduce nu doresc negarea rolului președintelui din mecanismul numirilor și revocărilor la conducerea parchetelor.

„Sigur: vor fi voci care vor spune: «A, da: vrea negarea președintelui!» Nu vrem nicio negare a președintelui – să fie foarte bine înțeles! Noi apreciem la locul la care Constituția și legea au pus rolul președintelui țării. Și el trebuie să fie apreciat în continuare. Pe de altă parte, nu putem și nu vom putea pune niciodată – în actualul context legislativ din această țară (și mă refer la Constituție în primul rând, și apoi la legea de organizare și la statutul judecătorilor și procurorilor) – nu putem pune semnul egalității între independența judecătorului (astfel cum este recunoscută și în țările Uniunii Europene) și independența procurorului, care nu se manifestă în aceeași măsură cu independența judecătorului, pentru că sunt două etape ale procesului, sunt două funcții diferite, sunt două calupuri diferite de atribuții. Independența procurorului se manifestă în privința soluțiilor și a măsurilor pe care le dispune, pe când independența judecătorului este un sine qua non, adică un principiu fără de care nu poate fi îndeplinit actul de justiție în întregul său”, a punctat Andreea Ciucă.

Confruntată cu ipoteza apărută în spațiul public, potrivit căreia președintele ar putea contraataca, amânând revocarea Codruței Kovesi până în 2019, în ultima zi de mandat a acesteia în fruntea DNA, președinta Asociației Magistraților din România a mers pe ideea că orice organ al statului trebuie să își îndeplinească atribuțiile cu bună-credință.

„Despre modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor oricărui organ al statului putem discuta la nesfârșit. Acuma: dacă vreți să dilatăm un termen, deja se pune problema modului în care ai abilitarea legală, problema modului în care tu, ca organ al statului (fie că sunt judecătorii, Parlamentul sau celelalte puteri), îți îndeplinești ceastă obligație.

Eu vă spun în mod simplu, ca oricărui cetățean al acestei țări: ce se întâmplă dacă te duci și faci o cerere la un organ administrativ și soluționarea ei se amână luni și luni de zile? Nu-ți pui problema modalității în care respectivul organ își îndeplinește atribuțiile legale și constituționale? Păi, așa putem și noi să spunem: «Bun: nu rezolv o chestie, las dosarul să intre în prescripție, cealaltă chestiune n-o rezolv, fiindcă probabil va veni o nouă lege și nu va mai fi cazul»… Asta e o chestiune ce ține de responsabilitatea îndeplinirii atribuțiilor, așa cum sunt ele prevăzute de lege. O tergiversare, atâta timp cât ea iese din tiparele unui termen normal, nu este una justificată.

Așa cum ni se cere nouă (și este atâta discuție în spațiul public) că atribuțiile trebuie exercitate cu bună-credință, așa se cere tuturor. Să fim foarte bine înțeleși: eu nu insinuez că în această situație președintele are rea-credință, pentru că nu-mi pot permite o astfel de insinuare. Dar vreau să spun: așa cum ni se cere nouă, ca autoritate judecătorească, la fel li se cere tuturor autorităților statului îndeplinirea atribuțiilor cu bună-credință.

Dacă o anume dilatare excesivă a îndeplinirii acestor atribuții înseamnă sau nu bună-credință, lucrul acesta trebuie analizat. Dacă o astfel de dilatare a termenului fără o justificare obiectivă duce practic la lipsirea unei cereri de obiectul ei, atunci cred că răspunsul este destul de clar”, a comentat Ciucă.

Noi am insistat: pe cale de consecință, rămâne ca această problemă a bunei-credințe să se tranșeze la nivel politic? Chiar dacă nu a oferit un răspuns frontal, Andreea Ciucă a dat de înțeles că aceasta ar fi singura soluție, având în vedere că s-a ajuns până la sesizarea CCR pe tema conflictului de natură constituțională.

„La nivel juridic nu vă pot da un astfel de răspuns. Față de atribuțiile care există în Constituție, atribuțiile legale sunt clare: se spune la articolul 54 că procurorii de rang înalt «sunt numiți». Revocarea,, în schimb, «se face la». Nu se dau alte detalii, pentru că celelalte țin de îndeplinirea atribuțiilor constituționale și nu putea să vină o lege referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor să stabilească modalitatea de îndeplinire a unor atribuții constituționale, să detalieze într-un mod care ține de fapt de Constituție.

De vreme ce s-a ajuns la sesizarea Curții pentru constatarea unui conflict de natură constituțională… Vă dați seama că dacă existau alte pârghii, eu nu cred că se ajungea până aici”, a încheiat judecătorul.