Respectatul șef al IGSU are în general intervenții de bun simț în spațiul public, iar această polemică nu trebuie interpretată în sensul în care aș nega meritele sale în organizarea serviciilor de urgență din România. Cred totuși că ultima dintre ele, cea în care a cerut o interdicție pentru medici de a mai lucra concomitent și în clinicile de stat și în cele private, “mai ales în condițiile creșterii veniturilor” reprezintă o greșeală. Sau un punct de vedere ce trebuie confruntat cu multe altele, într-o dezbatere națională în care să nu fie nimeni strivit de greutatea opiniilor doctorului Arafat. Eu cred că, pe termen mediu și lung, o interdicție pentru medici de a lucra concomitent și la stat și la privat ar avea efectul pe care l-ar avea asupra Educației interzicerea meditațiilor private pentru profesorii care lucrează în școli publice, sau, uite, mai aproape de domeniu, efectul pe care l-a avut ieftinirea obligatorie a medicamentelor – dispariția unora dintre ele. În toate cazurile vorbim de un serviciu/produs insuficient față de cerere, pe o piață reglementată (cvasi-monopol).
Restricțiile nu au cum să satisfacă cererea, căci rezultatul este o restrângere și mai mare a ofertei.
Dincolo de faptul că sunt tot mai multe voci care spun că respectiva creștere de venituri, invocată de doctorul Arafat, este o păcăleală similară altor creșteri din sistemul bugetar, din cauza anulării sporurilor, să remarcăm în primul rând faptul că medicilor li s-ar încălca destul de grav câteva drepturi fundamentale în cazul unor astfel de restricții. Nu, schimbarea generală a grilei de salarizare NU poate fi echivalată cu un contract de exclusivitate, unul prin care medicul își restrânge singur dreptul la muncă. Adică prin contract, plătit suplimentar. Vrea domnul doctor Arafat să aibă o somitate științifică numai și numai în Spitalul X, atunci somitatea trebuie să primească bani în plus pentru exclusivitate. Prin stimulente individuale, evident. Iar asta nu, nu se poate realiza prin actualul sistem, foarte rigid, de remunerare în sistemul de stat. Altfel, orice interdicție de acest fel ar fi o încălcare a dreptului la muncă.
Dat fiind specificul acestei profesii (un medic învață, practic, toată viața lui) și fiindcă nu există deocamdată clinici universitare private, pentru medicii din clinicile private o astfel de interdicție ar fi și o încălcare a dreptului la educație și dezvoltare personală. Ei nu-s nici măcelari, nici mici meseriași individuali, sunt oameni de știință, și chiar dacă natura liberală a profesiei vine din punerea cunoștiințelor acumulate în slujba oamenilor, această profesie se bazează pe o permanentă evoluție, pe observație, cercetare și comunicare. Ceea ce ne aduce, inevitabil, la fondul problemei – și Raed Arafat, dar și gestionarii sistemului public de sănătate știu că medicii valoroși nu se pot desprinde de sistemul universitar. Deci, în fața unei astfel de interdicții, teoretic ei ar renunța la colaborarea cu clinicile private, chiar dacă li s-ar tăia salariile. Ceea ce este nedrept, chiar perfid, dar, cel mai important, este ineficient pentru pacienți (iar demersul lui Arafat va fi folosit politic).
Însă în practică, interdicția va fi ineficientă. Hai să o luăm altfel… presupunem că acum medicii care lucrează la stat au beneficii din faptul că trimit pacienții la clinici private, da? Bun! Dacă un medic nu mai lucrează la o clinică privată, asta înseamnă că nu ar mai putea avea beneficii de acolo? Păi ce, de la companiile de farmaceutice cum pot avea beneficii medicii fără să lucreze acolo? Sunt o sută de metode legale (și o mie ilegale) prin care medicii din clinicile de stat pot fi recompensați de clinicile private fără să lucreze acolo.
Sigur că e o problemă pentru un pacient dacă un medic dintr-o clinică de stat îl plimbă pe la clinica privată la care acesta lucrează sau este chiar asociat/patron, pentru a-l pune să plătească suplimentar. Dar aceasta este o problemă de management și, eventual de concurență neloială la nivel de organizator (patronat) și ea trebuie reglementată la nivel de management, nu de acces la resurse. Nu prin interdicții generale pentru o întreagă categorie profesională care, arăt mai jos, i-ar pune în dificultate doar pe medici, iar nu clinicile private. Altfel spus, de ce n-ar impune regulamentele spitalelor publice o interdicție de a mai trimite pacienții la clinicile private, în loc să impună una pentru medici? De ce n-ar da legea compensații bănești pacienților, ori de câte ori e trimis dintr-un spital public (pentru care plătește asigurări) către o clinică privată? Pentru că discuția nu e despre pacienți, ci e despre bani.
Dincolo de faptul că declarația domnului Arafat va fi preluată de politicienii puterii și folosită pentru ațâțarea maselor împotriva medicilor, într-un moment în care aceștia se confruntă cu deziluzia păcălelilor salariale, cred că discuția este totuși una despre bani, să nu ne mai ascundem după deget. Cu mult tupeu și nesăbuință, Olguța Vasilescu a anunțat că sporurile din Sănătate nu sunt problema Ministerului Muncii.În acest timp, ministrul Sănătății vrea introducerea unor contribuții suplimentare căci pur și simplu sporurile respective au fost scoase din buget. De Olguța și de Mișa, artizanii reformei salariale, de cine altcineva? Sistemul se apropie de colaps și este evident că flick-flackurile salariale nu vor rezolva criza de medici (cum foarte pompos s-a anunțat inițial), ci îi vor scârbi și mai tare pe aceștia. Vorbim totuși de o elită intelectuală pe care câțiva șmecherași din politică o tratează ca pe o categorie de asistați social, încercând “să o facă din vorbe.” Arafat nu are ce căuta printre acei șmecherași. România are nevoie de soluții reale pentru finanțarea sistemului de Sănătate, iar într-un astfel de moment vocea medicilor nu trebuie astupată, ci încurajată. La fel, îl încurajez pe doctorul Arafat (dar și pe doamna Pintea, ministrul Sănătății, sau pe oricine altcineva) să vină cu soluții reale, pe partea de ofertă a serviciilor medicale.
În numeroase situații, doctorul Raed Arafat, fondatorul ISU, a fost apărat de opinia publică (inclusiv de mine) împotriva atacurilor politicienilor și politrucilor din sistemul medical sau din afara acestuia. Sigur că n-a uitat nimeni pățania lui Traian Băsescu, pe atunci președintele României. Ar fi nedrept ca domnul Arafat să folosească acest capital de imagine împotriva celor care i l-au dat, mai ales în condițiile în care exact conflictul cu Băsescu, de acum șase ani, a înghețat practic sistemul la jumătatea unei reforme, lăsându-l și mai expus presiunilor politice sau diferitelor interese și influențe, inclusiv ale unor clinici private.
Moise Guran
