Adaptare după romanul omonim scris de Jonathan Ames, You Were Never Really Here îl surprinde pe Joe (Joaquin Phoenix), un recuperator ursuz și enigmatic, chiar înaintea unui contract care îi poate aduce sfârșitul.

Regizoarea-scenaristă Lynne Ramsay, care a semnat şi We Need to Talk About Kevin, îşi gândeşte povestea într-un interval relativ restrâns (o zi, o noapte şi următoarea zi), dar lucrează şi cu flashback-uri menite să fixeze copilăria şi maturitatea, ambele traumatice, ale acestui anti-erou.

În 2017, filmul a câştigat două premii la Cannes (pentru cel mai bun actor – Phoenix şi cel mai bun scenariu – Ramsay) şi s-a aflat în cursa pentru Palme d’Or, premiu obţinut până la urmă de The Square (Pătratul).

Pe Croazetă, deși difuzat doar într-o variantă de lucru, You Were Never Really Here a fost ovaţionat timp de şapte minute.

Veteran de război şi fost agent FBI, Joe duce o existenţă aflată la limita legalităţii: recuperează cam orice i se cere să recupereze – oameni, bani, lucruri – și nu are ezitări când vine vorba despre folosirea violenței.

Suferind de sindrom de stres post-traumatic de pe urma experienţei militare, dar şi din cauza abuzurilor îndurate în copilărie alături de mama sa, evenimentele din trecut i se întrepătrund cu cele actuale.

Joe trăieşte în pragul căderii nervoase, fără să mai poată discerne tot timpul între realitate şi ficţiune. Îl macină porniri suicidale și nimic nu pare să-l poată linişti.

Însăşi munca pe care o face – una foarte periculoasă – și-a ales-o probabil pentru a forţa orice limită și fiindcă nu mai ține prea mult la propria viaţă.

Cu toate astea, Joe e un suflet generos, care nu suportă nedreptatea. Singura grijă care i-a mai rămas este pentru bătrâna sa mamă (Judith Roberts), care trăiește aproape imobilizată în casă, dar are un spirit încă tânăr.

Dacă i s-ar întâmpla ceva, probabil că el ar ceda în mod ireversibil.

Regizoarea Lynne Ramsay îl prezintă pe Joe fără să îi nuanţeze prea apăsat caracteristicile. Ea evită astfel o formulă narativă în cadrul căreia totul ar deveni clar mult prea repede. Această ambiguitate ajută filmul, care ajunge să fie extrem de inventiv la nivel vizual şi sonor.

Unghiurile, de multe ori ieşite din comun, piesele audio ironice (precum, la un moment dat, contrastul dintre acțiune și versurile de la If I Knew You Were Comin’ I’d’ve Baked a Cake), mixajul sunetelor produse în cadru, toate sunt elemente care conduc spre o atmosferă apăsătoare, mereu în alertă.

Aceste găselniţe formale spun foarte multe despre deziluzia protagonistului, care se simte asfixiat de cei din jur. Lumea lui Joe, primejdioasă şi malignă, este una din care nu se mai poate ieşi.

Pentru că îşi asumă o distanţare faţă de producțiile care nu fac decât să-i compătimească pe veteranii de război, You Were Never Really Here caută alte mize în biografia protagonistului.

Filmul nu rămâne la stadiul de portret clasic al militarului care nu se mai poate reintegra în propria ţară.

Joe este un om completamente viu, care a reuşit să se readapteze în lumea civilizată, care şi-a creat un sistem de lucru şi de trai. Bun sau rău, acest sistem îl mai ajută să nu capituleze.

Dar lumea lui, care atârnă de un fir de aţă, este foarte aproape să se destrame.

You Were Never Really Here poate fi un Taxi Driver aflat în ton cu zilele noastre, adică mai brutal şi mai precipitat faţă de proiectul semnat de Martin Scorsese. Pare a fi momentul pentru care Lynne Ramsay s-a pregătit toată viaţa.